Adio, nobili! sau noblesse oblige

Christine Gräfin von Brühl face parte din familia contelui Heinrich von Brühl, căruia Dresda îi datorează terasa cu acelaşi nume.
S-a născut pe 31 decembrie 1962, la Accra, în Ghana, şi a crescut ca fiică de diplomaţi în Ghana, la Londra şi Singapore.
Tatăl ei este Dietrich Graf von Brühl şi mama ei Maria Octavia Gräfin von Waldburg zu Wolfegg und Waldsee. În prezent este jurnalistă şi autoare de cărţi cu un enorm succes. Să nu uităm, noblesse oblige!

NOBLESSE OBLIGE,
ÎNTRE IUBIRE ŞI RENUNŢARE

ISTORIA UNEI CULTURI NECUNOSCUTE

O farsă ravisantă despre barierele dintre cástele secolului XXI şi cum pot fi ele încălcate: povestea aventuroasă a unei iubiri imposibile, dintre o aristocrată şi un artist, ale căror fundaluri familiale şi culturale nu ar putea fi mai diferite.

„...De fapt, la început, nu avea nici cea mai mică intenţie să se căsăto­rească, pentru că o aristocrată catolică ar trebui, firesc, să contracteze un mariaj, pe cât posibil, cu un nobil de aceeaşi confesiune, aşa cum cere tradiţia şi impune eternul Almanah Gotha.“

CHRISTINE GRĂ„FIN VON BRĂśHL

„Unul dintre efectele secundare ale studiului Almanahului poate fi acela de a lega relaţii potrivite statutului social, ce culminează în cel mai fericit caz cu o căsătorie. Era ceva ce nu
am ştiut când eram mică şi nici nu am prins vreun indiciu din discuţiile de la bunici. Simţeam acribia, zelul cu care adulţii se adânceau în Gotha, îi admiram pentru cu­noştinţele lor, dar nu vedeam în spatele acestora sforile secrete ce se trăgeau ori vreo încercare de a-i manipula pe alţii.
[…]
Pe lângă studiul Almanahului Gotha, bunicul era pasionat de mersul trenurilor. După ce mai crescusem şi se întâmpla să merg cu trenul la Allgäu în vizită la bunici, nu trebuia decât să dau înainte un telefon, ca bunicul să-mi găsească pe loc cele mai bune şi mai rapide legături. Era întotdeauna la curent cu ultimul mers al trenurilor şi se descurca uimitor de bine în el, asemenea unui venerabil amiral, care nu uită nici la bătrâneţe să descifreze cele mai complicate hărţi şi să calculeze ruta ideală. Aceeaşi bucurie şi sete de cunoaştere le vedeam la bunicul şi atunci când studia Almanahul. Dădea dovadă de o neobosită ambiţie când era vorba să descopere un grad de rudenie cu cine ştie cine ori să stabilească cele mai confortabile şi rapide legături de tren pentru mine.
[…]
Condițiile luxoase de care aveam parte au condus, așa cum se întâmplă în Est, și la asumarea unor mici servituți făcute celor din jur. Imediat ce mi s-a instalat telefonul, am fost nevoită să preiau toate apelurile pentru prietenii din vecini. Când suna, de pildă, domnul Raabe din Brandenburg ca să vorbească la telefon cu fiul lui care studia la Dresda și locuia în casa de vizavi, eram nevoită să închid, să traversez strada și să-l chem. Peste puțin timp, telefonul suna din nou, iar tatăl și fiul începeau o lungă conversație pe firul meu.
După ce se aflase că la mine exista și un boiler, niciunul dintre prietenii mei nu se mai ducea să se spele la Nordbad. Nici nu mai știu de câte ori cada mea a fost ocupată de câte un prieten care se bucura de o baie completă în condiții de intimitate. Apa nu era scumpă în Est. Așa se face că atunci când Schrat a pomenit la telefon de Nordbad, i-am răspuns spontan:
– Da’ poți să faci baie la mine!“ - CHRISTINE GRÄFIN VON BRÜHL, Adio, nobili! sau noblesse oblige