Admirabila tacere. Jurnal 1970-1972

„Mai întâi, toată această Mărturisire a mea este o atestare, adică un Testament... Dacă aČ™ muri acum, aČ™ murmura: am fost fericit, am fost om privilegiat Č™i covârČ™it de marile bucurii ale vieČ›ii. Am suferit mult, Č™i nu lipsesc din lista suferinČ›elor multe ca să nu le fi încercat Č™i să nu le fi trăit până la extrema îndurare Č™i deznădejde. Dar nu am regrete Č™i nici dezamăgiri, Č™i aČ™ pleca de aici cu conČ™tiinČ›a că am fost solidar cu tot ce am făcut, bune Č™i rele, solidar Č™i răspunzător de ele. Am primit Č™i am hrănit, după înČ›elegerea mea, cele mai înalte sentimente, cele mai nobile aspiraČ›ii, cele mai teribile probleme care au confruntat Omul, de când e el sfânt, erou, poet, martir, nebun. Am însă Č™i o tristeČ›e mare, foarte mare, undeva în sufletul meu, că nu am putut, cum am dorit, să împărtășesc ce-am purtat în inima mea unor oameni cărora aČ™ fi voit să le dăruiesc în chip viu totul, ca să Č™tiu că pot spune Č™i ei cum pot spune eu: datorez mult cărČ›ilor, dar datorez totul câtorva oameni.“ – ALEXANDRU MIRONESCU