Cartea din nufar

 O   B I J U T E R I E   G R A F I C Ă   Ş I   O   L U M E   Î N   O G L I N D Ă
S A U   C E   C R E D   Z Â N E L E   D E S P R E   N O I

Este o carte despre oameni, scrisă de gnomi, zâne, elfi şi alte fiinţe fermecate din Ţara Scânteietoare Mar. Locuitorii acestei ţări nu cred în oameni, dar unii dintre ei s-au pomenit, în împrejurări cât se poate de misterioase, în lumea noastră. Aceşti călători fără voie au devenit autorii cărţii de faţă. Ei au adunat în ea observaţiile lor şi poveşti despre viaţa oamenilor. Multe din aceste informaţii sunt inexacte, caraghioase sau, hai să spunem adevărul, de-a dreptul aberante. Şi bineînţeles că sunt incomplete şi întâmplătoare, descriind doar ce s-a nimerit sub ochii acestor autori neobişnuiţi sau ce li s-a părut interesant.

Cu toate astea, am hotărât să lăsăm însemnările aşa cum sunt, cu toate erorile privind realitatea omenească, fiindcă interesantă este, în acest caz, nu rigoarea ştiinţifică, ci mirarea cu care sunt percepute multe din lucrurile care nouă ni se par banale.

Această carte n-are pretenţia de a fi ştiinţifică sau riguroasă. Eu sper doar ca munca mea să le fie de folos altor gnomi, zâne şi elfi, care ar nimeri într-o tărăşenie ca aceea în care am nimerit eu. De o vreme încoace încetasem să mai cred în ameninţările mamei („Dacă nu te duci imediat la culcare, vine Omul şi te ia!“) şi consideram lumea oamenilor o invenţie gratuită. Totuşi, asemenea tuturor gnomilor mici, adoram şi eu poveştile despre zânele şi elfii răpiţi de oameni şi duşi de ei în Ţara florilor de piatră.

Atitudinea mea faţă de aceste poveşti s-a schimbat cu câteva primăveri în urmă, când, urmărind într-un ceas al după-amiezii jocul libelulelor albastre deasupra unei flori de nufăr, am aţipit. M-am trezit într-o lume atât de ciudată, încât a fost nevoie de această carte pentru a o descrie.

La întoarcere, am călătorit câţiva ani prin ţinutul nostru Scânteietor Mar, adunând şi poveştile altor drumeţi întorşi din lumea oamenilor. Am notat povestirile lor, concluziile unor ani de cugetări sau gândurile răzleţe, observaţiile sau aventurile – tot ce putea aduce lămuriri asupra oamenilor; din dorinţa de a-i ajuta şi pe alţii să înţeleagă şi să-şi imagineze această lume fermecată, am adunat bob cu bob ilustraţii, însemnări, scrisori. Eu ştiu ce se spune despre şederea mea la oameni: că toate astea mi s-au năzărit fiindcă pixy Tabako mi-ar fi pus în lulea ciuperci halucinogene! Şi că materialele strânse de mine sunt doar bazaconiile unor visători rătăciţi sau scrântiţi, care nu se mulţumesc cu minunile din lumea noastră obişnuită.

Eu înţeleg aceste înţepături: aşa eram şi eu. Plus că povestirile despre viaţa oamenilor sunt atât de ciudate, încât unui elf sau unei zâne obişnuite îi vine greu să creadă că există o lume aşa de nătângă şi de lipsită de sens – cu adevărat neobişnuită.

Există multe dovezi ale existenţei oamenilor.  Aceste mărturii sunt prea evidente pentru a le ignora cu uşurinţa cu care lăsăm să ne treacă pe lângă urechi informaţiile despre secta broscoilor de căpşună sau despre conspiraţia licuricilor illuminati – cavalerii spinului şi ai rozei.

Din păcate, sau poate din fericire, nu există o intrare permanentă în lumea oamenilor. Altfel i-am fi convins într-o clipă pe răuvoitorii îndărătnici, care mai consideră şi în ziua de azi că oamenii sunt doar personaje din poveştile străvechi.
Fiecare „norocos“ ajunge în Ţara florilor de piatră în felul său. Atunci când eu, toropit de contemplarea libelulelor, m-am trezit şi m-am dus acasă, am descoperit că uşa de la intrare nu mai dădea în camera mea! Când am întredeschis-o, nu am regăsit nici pereţii tapetaţi cu aripi de fluturi, nici mobila din ouă de sturz, nici dulapul meu preferat, unde îmi păstrez colecţia de scoici cu înregistrările muzicale ale undinelor. În loc de toate astea, m-am trezit într-un spaţiu imens, tixit de obiecte cu destinaţie neclară. Ulterior am aflat că acest loc se numeşte „Apartament“.

Iar în cei trei ani omeneşti petrecuţi în realitatea umană, am descoperit un lucru uimitor. Lumea noastră nu se află câtuşi de puţin în zurgălăul lui Grâmp, zeul cel glumeţ, obţinut de acesta, pare-se, în schimbul unui nasture, de la iubita sa, duhesa Sofonisba. Nu. Întregul nostru ţinut Scânteietor Mar – cu poienile sale, cu pagodele aeriene şi castelele din pânză de păianjen – este aşezat între degetul mic şi inelarul unui băieţel de patru ani, care locuieşte în acest Apartament.
Cele mai întinse ţări ale noastre se află în câte un obiect infim al oamenilor. Se pare că Elfiria este aşezată în gaura lăsată în perete de un cui şi acoperită apoi cu un tablou, Dhollandia cea tenebroasă – într-un sertar, iar irizata Grimoarie – în perla unui cercel.

Am spus deja că timpul nostru se deosebeşte de al oamenilor. Ceea ce pentru noi reprezintă o clipă pentru oameni înseamnă ani. Cât timp în lumea noastră planează un fulg de păpădie, în lumea oamenilor se perindă generaţii şi epoci, se schimbă conturul continentelor. Cartea Reveriilor ne învaţă că atunci când, la 1 000 de ani o dată, la noi are loc un cutremur, asta se întâmplă fiindcă Grâmp o visează pe Sofonisba dansând twistul ţestoaselor şi râde în somn.  Să-mi fie iertată blasfemia, dar nu e adevărat. E vorba de… schimbarea copilului. Problema e că atunci când copiii oamenilor cresc, ei încetează să mai creadă în poveşti, vrăji, zâne, elfi, cu alte cuvinte – în noi. Iar când, într-o bună dimineaţă, copilul se trezeşte matur şi înţelepţit, astrele noastre se sting şi pământurile ni se cutremură până când dragonii înaripaţi, ţesuţi din suflarea copiilor, mută ţinutul Scânteietor către un nou bebeluş.