La Socrate, Alina Gherasim

Pana la pravalia La socrate ne duceam in slapi si luam intre degete pietricele care ne raneau picioarele mici si pielea fina.

Pandeam de la distanta sa vedem daca vanzatoarea de la socrate primise lazile cu sticle de nectar de caise sau de piersici si ne necajeam cumplit cand intarziau sa apara. Nu s-au facut piersicile sau caisele, radea ea, mai stati si voi cateva zile, sau ne explica pe un ton cat se poate de serios ca a stat productia din lipsa de curent electric. Noi nu stiam decat curentii marini sau curentul de la usa, responsabil pentru pleoapele umflate. in raidurile subite la fundul apei din cauza vreunui val poznas, simteam curentii si stiam ca seamana cu o zeita trufasa care ne joaca feste pentru ca noi, copii ai soarelui, sa nu ne plictisim. aerul mi-l amintesc alb si plin de praf de creta. il acceptam, dar nu era aerul meu. isi facea drum adanc prin narile mele, pana in suflet imi intra si de acolo pandea orice moment in care sa ma faca sa tusesc. Mai ales in timpul orelor de matematica in care de multe ori incercam sa ma fac nevazuta ca sa nu ma asculte. tuseam sonor si mi se parea ca elimin o pulbere aurie cu miros de piersica si de sare de mare care nu-mi era de mare ajutor in rezolvarea exercitiilor. Pana prin clasa a opta, dupa amiezile mi le petreceam prin preajma casei, cu cele doua prietene si vecine, Florica si ana sau in vizita la socrate (baiatul femeii care tinea pravalia cu de toate) care ne invita sa se laude cu guma de mestecat si cu jucariile din plastic colorat pe care i le aducea tatal lui, marinar pe un vas comercial. Mi-l imaginam pe tatal lui socrate ca un barbat cu barba neagra si pipa in coltul gurii si de vina nu era imaginatia mea ci cartile de aventuri citite cu nesat. Beam cu placere nectar de piersici si citeam pe rupte din Jules Verne sau Panait istrati. Pe tatal lui socrate l-am auzit o data vorbind intr-o limba ciudata, limba greaca, imi explica bunica, limba stramosilor tai. Ea m-a invatat mai incolo sa o vorbesc. Bunica mea dinspre mama, Evanghelina, se avea bine cu mama lui socrate cu care depanau povesti la ceasca de cafea neagra al carei zat il rasturnau pe farfuriute mici din portelan translucid. apoi priveau atente si dadeau amandoua nemultumite din cap, se vede treaba ca nu le ieseau socotelile. Mama lui socrate se uita spre mare si isi lasa ochii pierduti in orizontul colbuit. am observat-o de cateva ori, fara sa inteleg de ce era trista. Pe noi, copiii, ne lasau sa stam pe langa ele, copiii cresc mai bine pe langa femei, cum zicea bunica.

Familia mea din partea mamei venea din insula greceasca itaca din marea ionica, patria lui Ulisse, pamantul la care el tanjea sa se intoarca (oare?), lungind cu fiecare tremur de dor, drumul inapoi spre casa. ai nostri, familie de pictori, ajunsesera in Romania pe carari ale nevoii si cu mari sperante intr-o viata mai buna. Bunica Evanghelina se intorsese de cateva ori in locurile in care se nascuse, gasise si casa in care statea acum o alta familie. Pe insula vantul batea foarte tare si bunicii nu-i prea placea, spunea ca ii tiuie urechile si ca aude vocile celor care nu mai sunt. Bunica avea in ea ceva din gena Penelopei, asteptarea era cea mai mare realizare a ei, in asteptare se petreceau cele mai multe momente ale vietii. Nu putea trai departe de mare. O alta mare. Nu a ei. O mare de imprumut.

Locuia la Mangalia intr-o casuta ca-n povesti cu gradina in care vara, regina noptii ne ametea simturile. Eu cu ai mei locuiam la cateva strazi distanta. Bunicii ii facea placere sa picteze, tatal ei fusese un pictor apreciat si deseori ma lua cu ea in afara orasului in cate o rapa fermecator colorata si o priveam cum amesteca culorile, cu mult alb si tonuri de argile, ca sa redea lumina prafuita. Lumina mea din copilarie era albastra si clara, dar asta e mai buna pentru pictura, spunea ea zambind si dezvelind cei mai frumosi dinti din lume. De la ea am invatat sa ma bucur de lucrurile pe care le am la indemana. Doream ca intr-o buna zi o sa ma duca si pe mine in itaca ei.

tin minte bine cum arata pravalia La socrate. Era o incapere intunecoasa nu foarte adanca, cu o tejghea in partea stanga cum intrai. in spatele tejghelei erau ordonate pe rafturi marfurile. Cateva pungi cu faina, sare, zahar, conserve de mazare, foi de napolitane, sticle cu diverse si mult praf. Mama lui socrate tinea si un colt unde se incarcau sifoane. Prima oara cand bunica mi-a dat misiunea sa aduc acasa sifonul plin, a fost intr-o zi cu furtuni de vara. Mi se parea ca intreaga energie a sticlei bubuie prin ceruri, sarbatorind orele lungi ale verii. Ma cam plictiseam pe atunci. De fapt cred ca moleseala era o activitate in sine de care ma bucuram impreuna cu prietenii mei. socrate se dovedea de departe cel mai bun la zacut, facuse o arta din plictiseala, o placere. Nu era un baiat lenes, avea momente in care era chiar, cum se spune azi, hiperkinetic, si in care punea la cale jocuri si excursii sau organiza expeditii speciale cum erau cele in care adunam de pe plaja bucatele colorate de sticla slefuita. Cu ele faceam „tablouri” cu pesti, le sortam pe culori sau pur si simplu le aruncam in mare.