Miracolul Bizanțului

Cea mai frapantă trăsătură a BizanČ›ului nu a fost creČ™tinismul lui, reflectat în sinoade Č™i convertiri de importanță istorică Č™i oficiat în biserici imense, ca Hagia Sofia, ori înaintea icoanelor în intimitatea propriului cămin; Č™i nici organizarea Č™i administraČ›ia lui romană, Č™i nici încrederea în statutul său imperial; Č™i nici solida moČ™tenire a Greciei antice, Č™i nici sistemul de educaČ›ie: ci combinaČ›ia lor.

O revelație și o operă genială de refacere a prestigiului de imperiu creator și surprinzător al Bizanțului. Ambiție și fascinație, realitate vibrantă, cosmopolită și dinamică, o reașezare a istoriei și a gloriei unei epoci imperiale.

O carte plină de viață, inteligentă, convingătoare, desăvârČ™it documentată Č™i bine scrisă într-o nouă abordare, menită să fie savurată de un public capabil să primească un mare dar al istoriei, purtat cu uČ™urință de o învățătură sofisticată Č™i minuČ›ios actualizată.

Oare am subliniat excesiv modul ingenios, cultivat Č™i creator în care s-a încăpățânat să existe societatea bizantină, de la constructori la eunuci, de la călugări la împărătese, de la Č›esători de mătase la profesori, în loc să mă concentrez mai degrabă asupra istoriei marilor ei împăraČ›i Č™i generali, ori asupra repetării ceremonialului ei de curte? Dacă este aČ™a, am făcut-o din două motive. 

Mai întâi, deoarece ar trebui să fim conČ™tienČ›i de contopirea excepČ›ional de stăruitoare Č™i de iscusită de tradiČ›ii Č™i moČ™teniri reuČ™ită de BizanČ› Č™i de modul în care a creat o civilizaČ›ie diversă Č™i încrezătoare în sine, care s-a dezvoltat de tot atâtea ori, pe cât a pierdut teren Č™i s-a luptat să supravieČ›uiască. Este uluitor că BizanČ›ul Č™i-a continuat existenČ›a după 1204, când Apusul a cucerit Č™i a Č›inut sub ocupaČ›ie capitala vreme de cincizeci Č™i Č™apte de ani, chiar dacă imperiile mărunte care au răsărit în locul lui nu erau cu adevărat state de rang imperial. Ceva din aceeaČ™i combinaČ›ie de izvoare – clasice, păgâne, creČ™tine, răsăritene Č™i apusene – se regăsea Č™i în ADN-ul cu care s-a întemeiat BizanČ›ul, asigurându-i de-a lungul secolelor o energie vitală sigură Č™i constantă. 

Apoi, deoarece sper că am arătat că spiritul BizanČ›ului a supravieČ›uit nu doar cuceririi din 1453, ci Č™i secolelor care s-au scurs între timp, iar moČ™tenirea lui dăinuie Č™i dincolo de spaČ›iul Europei Centrale, al Balcanilor, Turciei Č™i Orientului Mijlociu. Am încercat să conturez unele aspecte ale noČ›iunii de bizantin. Iar demersul meu este făcut cu intenČ›ia de a extinde, oricât ar fi posibil, cunoaČ™terea Č™i experienČ›a noastră referitoare la alte timpuri, ca să putem întrezări cum oamenii care au aparČ›inut unei societăți cosmopolite, citadine, cu o convingere conČ™tient istorică despre valoarea lor Č™i, în acelaČ™i timp, cu o credință în viaČ›a de apoi reuČ™eau să fie atât de diferiČ›i de noi, dar, într-o manieră foarte perceptibilă, atât de asemănători.

În secolul al X-lea, Liutprand de Cremona, trimis ca sol la Constantinopol, relata cum tronul enorm, păzit de „lei care răgeau“, a început să se ridice spre slăvi. „Ce să vezi! Omul pe care tocmai îl văzusem Č™ezând într-un jilČ› la o înălČ›ime moderată era acum în veČ™minte schimbate Č™i ajunsese aproape de plafon.“ În băile imperiale Č™i afară, în grădini, fântânile aruncau apa la înălČ›ime, în vreme ce păsări de aur ciripeau Č™i din orgi se revărsa muzică. La fel ca orologiile care măsurau timpul cu precizie Č™i instrumentele astronomice care puteau prezice eclipsele – toate astea simbolizau puterea împăraČ›ilor, prestigiul lor fără asemănare Č™i grandoarea ostentativă.