Omul revoltat

„În orice revoltă se descoperă exigenţa metafizică a unităţii, imposibilitatea de a o stăpîni şi fabricarea unui univers înlocuitor. Revolta, din acest punct de vedere, este făcătoare de univers. Acest lucru defineşte şi arta. Exigenţa revoltei, la drept vorbind, este în parte o exigenţă estetică. Toate gîndirile revoltate, după cum am văzut, se remarcă printr-o retorică sau un univers închis. Retorica meterezelor la Lucreţiu, a mănăstirilor şi castelelor ferecate ale lui Sade, insula sau stînca romantică, culmile singuratice ale lui Nietzsche, oceanul primordial al lui Lautréamont, parapetele lui Rimbaud, castelele terifiante ce renasc, bătute de o furtună de flori, la suprarealişti, închisoarea, naţiunea izolată, lagărul de concentrare, imperiul sclavilor liberi ilustrează în felul lor aceeaşi nevoie de coerenţă şi de unitate. Asupra acestor lumi închise, omul poate în sfîrşit să domnească şi să cunoască.” (Albert Camus)