"Oricum ar fi definit, conceptul de transcendenta pare sa conduca inevitabil la paradox. Caci, daca transcendentul ar fi cunoscut si deci afirmat, fie si numai in calitate de transcendent, transcendenta sa ar fi negata, iar ceea ce parea transcendent s-ar dovedi a nu mai fi astfel in realitate. Dupa cum, daca, pentru a pastra neatinsa transcendenta, am renunta sa mai afirmam ceva despre transcendent, transcendenta insasi ar inceta sa mai poata fi exprimata si recunoscuta ca atare.
Interesata nu doar istoric, ci si filozofic de gandirea Antichitatii grecesti, lucrarea de fata pleaca, asadar, de la o nedumerire fireasca pentru cineva care nu vrea doar sa inregistreze, ci si sa inteleaga, ori chiar sa justifice - chiar daca nu apologetic, ci hermeneutic - filozofiile trecutului. Intr-adevar, cum se face ca ganditori importanti, precum Aristotel sau Plotin, nu au sesizat impasul paradoxal al transcendentei despre care am vorbit mai sus, ci, dimpotriva, au cautat sa elaboreze doctrine si teorii intemeiate, intr-un fel sau altul, pe ideea transcendentei? Sa fie oare vorba de o eroare fatala, si totusi banala, de o prejudecata profunda, dar inconstienta, sau pur si simplu de neglijenta ori sofistica?" (Gabriel Chindea)