Viaticum. Un ghid intelectual al Muzeului Taranului Roman

Antologie de texte din domenii diverse, destinate lecturii publicului cultivat, ca introducere şi ghid pentru înţelegerea expoziţiei permanente a Muzeului Ţăranului Român.

„Viaticum este încercarea de a oferi un ghid intelectual pentru descifrarea lumii țărănești muzeificate, înscrisă într-o metaforă, în expunerea permanentă a MȚR, un ghid intelectual pentru „lectura” acestei expuneri a unei lumi negate, anihilate, dezrădăcinate, lumea țărănescului și a tradiției.

Nu este de ajuns să fii sensibil la calitatea estetică a obiectelor sau la cea a expunerii, menită ea însăși de la bun început să apeleze la ochiul lăuntric al fiecăruia pentru a oferi privirii frumusețea internă a obiectelor, precum și frumusețea raporturilor născute din alăturarea acestor obiecte fericit alese. Nu este de ajuns să respiri entuziasmat aerul emoționant al întâlnirii cu obiectele, cu spațiul lor recreat în sălile Muzeului. Nu este de ajuns să fii cuprins de emoție, să fii mereu emoționat sau uimit de expunerea permanentă. Nu este suficient să citești în cabinetele de studiu fragmentele oferite spre repede punere la punct cu nume, numiri și citate. Expunerea permanentă a MȚR este un proiect intelectual în primul rând, este un mod de a arăta, de a face vizibilă o viziune asupra țăranului român și asupra civilizației sale. Această viziune precede gestul expunerii, îl explică și îl face posibil. Gestul însuși are calitatea genuină de a susține viziunea, de a nu o trăda, de a nu o ideologiza, expunerea fiind astfel un pariu intelectual și unul estetic totodată.” (Mihai Gheorghiu)

Într-un dialog cu Irina Nicolau, Gérard Althabe pune în lumină faptul că în muzeologia practicată de MȚR, obiectul nu mai este simbol al unei lumi dispărute sau îndepărtate, ca în muzeologia tradițională, care încearcă să re-creeze universul din care provine obiectul și să îi prelungească funcția, pentru a reda o imagine mai realistă a acestuia. Aici nu mai este importantă această apartenență, ci lucrurile expuse sunt smulse contextului în care ele au apărut. De aceea, nu se mai încearcă păstrarea unui aspect învechit, care să amintească de universul arhaic din care ele provin, ci sunt menținute noi, li se dă o aparență de noutate, pentru a le păstra caracterul autonom. Ne este propus obiectul însuși, iar nu relația pe care o are cu lumea din care provine.

În expunerea permanentă, se remarcă în primul rând disocierea dintre cele două locuri, cel al sacrului, la parter, și cel al lumii țărănești profane, la etaj, limita fiind ambivalentă iar cele două spații – reversibile, așa cum se vedea din prima expoziție despre Cruce. În ultima sală, cea a mânăstirii (Ferestre), este pusă în scenă continuitatea dintre viața țăranilor și cea a călugărilor. Sacrul și profanul sunt unite în mod fundamental, neexistând, între mânăstire și sat, decât o diferență de grad. Apoi biserica al cărei acoperiș a fost ridicat și pus deoparte, troița din Burluș, sala Fast, sala Reculegere, cu stranele sale puse la dispoziția vizitatorilor, sala Icoanelor, un alt fel de sală, în care vizitatorul se află pus într-o relație directă, i-mediată, cu Divinitatea. La etaj, lumea țărănească, dominată de bogăție și diversitate, ne apare - în aceeași manieră care propune autonomia obiectelor -, prin interiorul casei desfăcute în bucăți, prin panouri murale, vitrine, ceramică, veșminte, țesături și covoare.