Cum am trecut prin comunism

Cu fotografii din arhiva autorului

„Eram în ultimul an de facultate, când m-a chemat la partid Iorgu Stoian, profesor de epigrafie, având pe atunci Č™i mai Ĺźtiu eu ce funcĹŁie în biroul de partid. Mi-a spus că e cazul să-mi fac autocritica. Eram foarte slab, aproape nul, la autocritică. Ce noimă are să spui că nu eĹźti de acord cu tine însuĹŁi? Critica Ĺźi autocritica ĹŁineau însă de ritualul de partid Ĺźi alcătuiau împreună o strategie bine gândită Ĺźi eficientă de devalorizare a individului, supus tirului celorlalĹŁi Ĺźi obligat – culmea! – să-Ĺźi dea el însuĹźi lovitura de graĹŁie, după modelul proceselor staliniste.
Ce era să răspund? I-am zis că, sigur, îmi voi face autocritica. Ĺži mi-am făcut-o în felul meu… spre supărarea lui Iorgu Stoian, care a ĹŁinut să-mi spună că nu aĹźa ne-a fost vorba. TotuĹźi, în ciuda insuficienĹŁelor mele, partidul mă dorea! ĹžedinĹŁa organizaĹŁiei de partid la care s-a votat primirea mea s-a transformat într-un exerciĹŁiu de acuzaĹŁii de o neînchipuită duritate, de parcă s-ar fi urmărit nu primirea, ci excluderea, chiar înainte de a fi primit.
Voiam să am o carieră universitară, care depindea în bună măsură de atitudinea mea politică. În realitate, totul avea să fie infinit mai complicat. Ca să mă împlinesc, trebuia să cadă mai întâi comunismul, Ĺźi asta nu ĹŁinea deloc de mine, ci de jocurile imprevizibile ale istoriei.“ (Lucian Boia)