„Iar noi sîntem inspiraţia ta, Rusie, frumuseţea ta de necuprins cu mintea, vraja ta veşnică! Şi noi toţi am plecat, izgoniţi de un arpentor nebun. Prietene, acuşi o să mor, spune-mi ceva, spune-mi că mă iubeşti, pe mine, fantomă fără casă, şezi mai aproape, dă-mi mîna... Sfîrîind, lumînarea se stinse. Degete reci îmi atinseră palma, rîsul trist, familiar răsună şi amuţi. Cînd am aprins lumina nu mai era nimeni în fotoliu... nimeni... Doar o mireasmă în odaie, nespus de gingaşă, de mesteacăn şi de muşchi umed...”
0
