La Ă®nceputul anilor ’50, Ă®n cea mai fecundÄ Č™i mai ludicÄ perioadÄ de creaČ›ie, alÄturi de piesele care i-au adus celebritatea – CântÄreaČ›a chealÄ, LecČ›ia, Scaunele –, Eugène Ionesco a scris mai multe scenete care reprezintÄ nu numai laboratorul pieselor „clasice“, dar Č™i calea directÄ de exprimare pentru virtuozitatea comicului sÄu deopotrivÄ insolit Č™i frapant de concret, eliptic Č™i luxuriant. Caracterul lor de farsÄ-improvizaČ›ie dÄ jocului o libertate a experimentului nemaiĂ®ntâlnitÄ parcÄ Ă®n piesele de mari dimensiuni ale lui Ionesco.
ĂŽn 1953, la Théâtre de la Huchette, regizorul Jacques Polieri a pus Ă®n scenÄ un „Spectacol Ionesco“ pornind de la Č™ase scenete ale lui Ionesco Č™i de la dramatizarea dupÄ CÄldurÄ mare de Caragiale. Trei dintre aceste scurte piese se credea pânÄ de curând cÄ sunt definitiv pierdute, dar au fost descoperite Ă®n arhiva regizorului. E vorba de Guturaiul oniric, ĂŽi cunoaČ™teČ›i? Č™i Nepoata-soČ›ie (varianta originalÄ).
Pentru a Ă®ntregi imaginea asupra teatrului scurt al lui Eugène Ionesco, Ă®n afarÄ de scenetele scrise la Ă®nceputul anilor ’50, volumul de faČ›Ä cuprinde Č™i douÄ piese scrise mai târziu (ScenÄ Ă®n patru Č™i Lacuna).
