Antigona

Cioara: De unde provine, așadar, povestea Antigonei?

Ali Smith: Antigona este un personaj din mitologia greacă. Una dintre cele mai cunoscute și memorabile modalități în care povestea ei a fost repetată de-a lungul secolelor și unul dintre motivele pentru care povestea ei a dăinuit și a fost redată de nenumărate ori în tot acest răstimp sunt legate de faptul că există o piesă minunată, o tragedie scrisă de Sofocle în jurul anului 442 î.Hr. Sofocle a fost un renumit dramaturg grec (dar și general în armata greacă). El a scris peste o sută de piese. Majoritatea s-au pierdut, păstrându se doar șapte dintre ele, una fiind chiar Antigona. Aceasta este una dintre cele trei piese cunoscute drept Piesele Tebane; celelalte două sunt despre Oedip, tatăl Antigonei, și se intitulează Oedip la Colonos și Oedip Rege. Se pare că mai întâi a fost scrisă Antigona, chiar dacă evenimentele care se petrec în această piesă au loc după faptele înfăţişate în celelalte două.

Este evident că Sofocle era foarte interesat de personajul Antigonei. De-a lungul secolelor, drama atât de reușită pe care a croit-o din istoria prinţesei, o poveste care se petrece atunci când un singur om se ridică împotriva regulilor și politicii orașului și ale țării în care locuiește, sau când o fată neputincioasă ridică glasul împotriva unui rege care se consideră atotputernic, o poveste despre ce se întâmplă atunci când o singură persoană refuză dictatul unui tiran, a fost mereu jucată, rescrisă și adaptată și nu și-a pierdut deloc din însemnătate sau vitalitate. Este genul de poveste care va fi mereu relevantă, din tot felul de motive, pentru că există lucruri care nu se schimbă nicicând, oricare ar fi secolul în care am trăi și oriunde ne-am situa în istorie. Povestea aceasta vorbește și despre ce este important pentru oameni, și despre felul în care aceștia fac ca să dea o importanță lucrurilor, şi despre modul în care ne comportăm unul față de celălalt, și despre semnificația puterii, despre ce ne îndeamnă ea să facem, despre cât de multă sau cât de puțină putere au cu adevărat oamenii.

Cioara: Așadar, tu ai adaptat povestea după adaptarea lui Sofocle a istoriei din mitologia antică?

Ali: Da.

Cioara: Dar asta nu aduce cumva cu un furt?

Ali: Nu, nu cred. În felul acesta sunt redate aproape toate poveștile de-a lungul timpului. Este una dintre modalitățile prin care poveștile supraviețuiesc.

Cioara: Este ca atunci când mă așez eu pe ceva ce pare bun de mâncat, de exemplu pe leșul unui cal sau pe niște resturi aruncate, și aleg cea mai bună bucățică pe care o mănânc, apoi îmi iau zborul?

Ali: Cam așa ceva. Poveștile sunt o formă de hrană. Avem nevoie de ele. Iar faptul că povestea Antigonei, o poveste despre o fată care vrea să l comemoreze pe fratele său ucis și despre modul în care o face, continuă să fie spusă ne sugerează că avem nevoie de ea, că ar putea fi unul dintre mijloacele prin care viața și moartea capătă înțeles, că ar putea fi unul dintre mijloacele care ne ajută să înțelegem viața și moartea și că există în ea ceva care ne hrănește, chiar dacă este plină de lucruri cumplite și dificile, fiind o poveste foarte întunecată și plină de tristețe.

Cioara: Da. Crrraaa! Am citit și versiunea lui Sofocle (desigur, pe când mă pregăteam pentru acest interviu cu tine) și m-a surprins foarte mult faptul că, deși adaptezi considerabil versiunea lui despre Antigona și povestea ei, ai adăugat niște personaje. Mă refer mai ales la personajul meu, cioara, și la câinele care stă așteptând lângă poartă.

Ali: Da, este parțial adevărat. Numai parțial însă, deoarece…

Cioara: Adică, eu cred că te-ai descurcat destul de bine, pentru că, evident, mi-ai dat mie un rol important, iar câinelui i-ai lăsat un rol mult mai puțin semnificativ, atunci când vine vorba despre narațiune, așa este? Adică e adevărat că noi, ciorile, suntem mult mai interesante și mai importante decât sunt câinii, care de obicei sunt destul de plictisitori și proști. Dar aș vrea să te întreb de ce ne-ai adăugat și pe noi?

Ali: Ideea este, draga mea Cioară, că povestea originală este plină de ciori și de câini. Păsările și câinii sunt pomeniți tot timpul, pentru că acolo se ridică întrebarea ce se întâmplă cu un cadavru, dacă nu l îngropi.

Cioara: Delicios.

Ali: Mda, asta e părerea ta, dar nu toată lumea ți-o împărtășește. Ce vreau eu să spun acum este că, în original, se sugerează că nu suntem altceva decât niște leșuri și că sălbăticia din noi ne va distruge, va devora totul, dacă nu luăm măsuri. În același timp, Sofocle ne face să întrevedem o relație aparte între oameni și creaturi, ceva chiar mai puternic de atât. Aceasta are loc spre finalul poveștii, când Sofocle introduce personajul Tiresias, un fel de preot magician, prin intermediul căruia se poate exprima nu doar lumea materială, ci și cea spirituală, ambele în același timp și fără nicio limită între ele. El poate transmite mesaje și de la păsări, și de la zei.

De fapt, toată povestea Antigonei se rezumă la niște întrebări care, deși nu sunt clar exprimate, se dovedesc a fi despre limitele lucrurilor, despre granița dintre animal, uman și spiritual. Sunt întrebări despre sălbăticie și domesticire, întrebări despre ce înseamnă comportamentul civilizat și ce este comportamentul sălbatic, întrebări despre ce este normal și ce nu este, despre ce este spiritual și ce nu. Așadar, mie, uneia, mi se pare evident că trebuie să fiți amândoi prezenți, foarte prezenți, în această poveste, câinele și cioara, atunci când vine vorba de adaptarea unui text atât de bogat în întrebări despre loialitate, natură și adevăr, o poveste mai ales despre comportamentul uman, animal și spiritual. Eu cred că și animalele au spirit.

Cioara: Iar eu am mai mult spirit decât un câine prost, evident, așa că este normal că ai ales să-mi dai un rol atât de important în poveste.

Ali: Acum ești puțin cam nedreaptă cu câinii. Dar, din păcate, așa stau lucrurile. Este cel mai ușor să decizi că cineva nu este egalul tău sau că poate fi denigrat, considerat inferior, exclus, că altcineva ia deciziile în locul său. Aceasta este originea tuturor luptelor pentru putere. De fapt, este originea poveștii Antigonei și a tuturor întrebărilor despre natură în general și natura umană în special.

Cioara: O, foarte, foarte isteață chestie.

Ali: Da, este o poveste foarte deșteaptă, trebuie să i mulțumim lui Sofocle.

Cioara: Oameni proști.

Ali: Și nu te mai uita așa la ochii mei. Sunt ai mei.

Cioara: Oamenii cei proști și poveștile lor cele deștepte foc.

Ali: Da, chiar este o poveste minunată și încă la fel de vie după aproape douăzeci și cinci de secole. Ca și tine, de altfel.

Cioara: Mă faci bătrână, femeie proastă?

Ali: Din contră.

Cioara: Crrraaa! Bine.

A.S.