Capitala imaginata

Prefață de Armando Pitassio

Traducere de Aurora Firța-Marin

Volum apărut cu sprijinul Istituto Italiano di Cultura Romania

Cum se schimbă un oraș după ce devine capitală? Cît anume din transformarea lui este urmarea dezvoltării socio-economice și cît se datorează voinței clasei politice de a face din el „oglinda țării”, imaginea modelului de stat pe care dorește să-l impună? Bucureștiul a devenit capitala României nou-constituite în 1862. Transformarea lui într-un oraș european a început însă înainte de această dată, arată Emanuela Costantini, care îi urmărește evoluția de la conurbația tipică țărilor supuse otomanilor la structura urbanistică și arhitecturală ce avea să fie cunoscută ca Micul Paris al Balcanilor.

Călătorului rus sau apusean căruia i se întîmpla să treacă prin București la începutul secolului al XIX‑lea orașul i se înfățișa ca un sat mare. Greu de zis unde se termina zona rurală și unde începea cea urbană: nu era nicio diferență între cocioabele de lemn și chirpici din sate și cele din oraș, unde se găseau aceleași străduțe mîloase și întortocheate. Bucureștiul se dezvoltase haotic și, în absența unor reguli și a unei granițe vizibile, naturale sau artificiale, se extinsese nemăsurat, ca o caracatiță, în zona rurală înconjurătoare.

Emanuela Costantini este cercetătoare specializată în istorie contemporană la Universitatea din Perugia. Este preocupată în principal de procesele de edificare a statului național în regiunea balcanică, în special în România. Cercetările sale actuale sînt centrate pe două teme: istoria urbană a României și integrarea comunităților evreiești în statul național român de la constituirea acestuia pînă la sfîrșitul anilor 1920. A mai publicat: Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran. Antiliberalismo nazionalista alla periferia d’Europa (2005).