Femeia-urs

... puţin mai târziu, mă aflam în dreptul trecerii de pietoni de pe strada noastră, cu maşinile grăbindu-se pe stradă, şi ţineam de mânerul căruciorului dublu de plastic negru şi nailon, mare cât un vapor.

Ningea, dar nu era încă frig de-a binelea, nu erau multe grade sub zero în acea zi, însă îngheţam ca şi cum frigul venea din interiorul meu, ca şi cum însăşi carnea de pe mine era bocnă.

Observasem de curând că nu mai am nicio apărare împotriva frigului şi nici împotriva întunericului care se lăsa peste emisfera nordică la începutul fiecărei toamne, dura întreaga iarnă şi continua până la venirea primăverii.

Fiul meu avea puţin peste un an, iar sora lui, care se afla lângă el în cărucior, câteva luni. Fiica mea cea mai mare abia începuse şcoala. Eu aveam 35 de ani. Intr-un fel, era aproape nemaivăzut să am trei copii.

Eram adesea întrebată cum se simte şi cum fusese posibil să fac doi atât de aproape unul de celălalt, iar eu răspundeam de obicei că fusese uşor. Cred că răspundeam în felul ăsta fiindcă chiar aşa mi se păruse; se prea poate ca dragostea pe care purtam pentru copiii ăştia să-mi ascundă realitatea aşa cum era ea.

Dar ştiu si că nutream o dorinţă intimă ca totul să fi fost într-adevăr foarte uşor. O închipuire cum că trebuia să fie uşor, gândul că nu aveam dreptul să umbresc ceea ce ar fi trebuit să fie luminos: aducerea pe lume a unei vieţi noi, a unei alte fiinţe umane...