Jurnalul unei epoci. 1939–1946

În ultima parte a Jurnalului unei epoci, Denis de Rougemont este un adevărat „spectator angajat“ al conflagraţiei mondiale. Mobilizat mai întâi în armata elveţiană în timpul aşa-numitului „război ciudat“, conspirând împotriva guvernului din ţara cantoanelor, el este invitat să ţină conferinţe în Statele Unite ale Americii, unde rămâne în exil până la încheierea războiului. Exilul îi prilejuieşte autorului cunoaşterea culturii americane şi a Americii profunde, un periplu argentinian plin de farmec exotic, precum şi întâlniri semnificative cu emigraţia franceză, din rândul căreia se detaşează André Breton, Marcel Duchamp sau Antoine de Saint-Exupéry. Observaţiile sale, mereu pătrunzătoare, dezvăluie aceeaşi conştiinţă vie, aceeaşi verticalitate dovedită cu nenumărate prilejuri şi aceeaşi dragoste neclintită pentru Europa, pentru proiectul de unificare a ei, căruia i se va dedica în anii postbelici.

„Gândirea lui Denis de Rougemont este globală, se regăseşte la toate nivelurile, este totală fără a fi totalitară; nu e dogmatică, însă oferă cheile, metodele indispensabile pentru indispensabila gândire personală, fiind capabilă să răspundă problemelor de azi. Filozofia lui Denis de Rougemont ar fi, cu siguranţă, în măsură să le dea occidentalilor forţa intelectuală prin care să reziste la şantajul dogmelor totalitare. Dacă tinerii noştri gânditori, aflaţi într-un impas cogitativ, au nevoie de o direcţie şi de un model de gândire teoretică şi practică, le pot găsi, spre marele lor folos, la acest autor.“ (Eugène IONESCO)