Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rÄmas pânÄ acum necunoscute. Či asta fiindcÄ, pentru editori, efortul uriaČ™ de a pune Ă®n ordine complexitatea neobiČ™nuitÄ a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide Ă®ntre ceea ce este provizoriu Č™i definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, își are desÄvârČ™irea sa, uneori la fel de exemplarÄ ca a formei definitive. A venit vremea, poate, sÄ ne dÄm seama de acest lucru Č™i sÄ descoperim ceea trebuia odatÄ Č™i o datÄ descoperit: o altÄ faČ›Ä a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creaČ›iei sale poetice, ce se face auzit, Ă®n chip indubitabil, Ă®n versurile lÄsate pânÄ acum „în penumbra“ tiparului.
Volumul de faČ›Ä adunÄ multe dintre acele „crâmpeie Ă®nchegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris Č™i tipÄrit Ă®n mÄrunta literÄ a aparatului critic din ediČ›ia de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totuČ™i acolo. Readunate cu grijÄ Č™i puse Ă®mpreunÄ, ele își regÄsesc ceva din rostul lor iniČ›ial: acela de a fi poezie.
0
