„N-am fost Ă®n stare sÄ scriu altfel decât ieĹźind din viaĹŁa mea obiĹźnuitÄ, decupând timpul poeziei din timpul vieĹŁii… Plecam la scris cum plecau sfinĹŁii Ă®n pustie, ca sÄ-l Ă®ntâlneascÄ pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori Ă®ntr-adevÄr trÄsÄturile miracolului. Când Ă®ncepeam sÄ scriu, nu aveam senzaĹŁia preaplinului care se revarsÄ, ci mai curând a uimirii cÄ trecea prin mine. Când se oprea, mÄ descopeream golitÄ, pustie Ĺźi, mai ales, cu sentimentul cÄ este de tot. DeĹźi Ĺźtiam cÄ mi se mai Ă®ntâmplase, deĹźi Ă®mi spuneam cÄ Ĺźi de alte dÄĹŁi mi se pÄruse la fel Ĺźi cÄ totuĹźi minunea se repetase, mÄ uitam la ultima poezie scrisÄ cu sfâşietoarea convingere cÄ de astÄ datÄ este Ă®ntr-adevÄr ultima, cÄ niciodatÄ nu voi mai fi Ă®n stare sÄ scriu nimic. Iar dacÄ urmÄtoarea evadare se dovedea zadarnicÄ Ĺźi Dumnezeu nu venea la Ă®ntâlnire, Ă®ntâmplarea nu era decât o verificare Ă®n plus, pentru o perioadÄ, a acestei convingeri. RecÄdeam Ă®n contingent mai deprimatÄ decât Ă®n momentul evadÄrii, pânÄ când Ă®ncet-Ă®ncet Ă®ncepeam sÄ simt cÄ se pregÄteĹźte o nouÄ iluminare care nu aĹźteaptÄ, pentru a se produce, decât o nouÄ fugÄ.“ – ANA BLANDIANA
0
