„Eu caut sÄ transform arta romanului, povestea e mai puČ›in importantÄ, e numai un vehicul de care mÄ folosesc, ceea ce conteazÄ e sÄ transform aceastÄ artÄ, Č™i existÄ o mie de cÄi de a o face, Ă®nsÄ fiecare trebuie sÄ o gÄseascÄ pe a sa proprie. Pe mine intriga nu mÄ intereseazÄ, nu vreau sÄ mi se citeascÄ, vreau sÄ mi se trÄiascÄ romanul.“ (AntĂłnio Lobo Antunes)
Pe râurile ce duc… se construieČ™te pe parcursul a 15 zile de spitalizare ca un jurnal ficČ›ional de o voluptuoasÄ imprevizibilitate narativÄ: domnul Antunes este adultul bolnav, bÄrbatul neiubit Č™i Ă®nsingurat care trebuie sÄ se refugieze din faČ›a morČ›ii; Antoninho este bÄiatul care Ă®nvaČ›Ä sÄ meargÄ pe bicicletÄ, descoperÄ izvoarele râului Mondego, Č™colarul pe care-l deruteazÄ cuvântul „obraji“ Č™i, mai ales, copilul care-Č™i ascunde faČ›a Ă®n dantelele de la pieptul mamei. Scriitorul orchestreazÄ o prozÄ derutantÄ, cu un sens propriu: nu existÄ o direcČ›ie a naraČ›iunii, ea se ramificÄ Ă®ntr-un labirint al amintirilor, iar logica Č™i fraza antunianÄ sunt divagante, amÄgitoare. EmoČ›ia este Ă®nsÄ rÄvÄČ™itoare, purÄ, dozatÄ cu o precizie dureroasÄ: ni se aminteČ™te cÄ suntem, Ă®n fiece clipÄ, tot ceea ce am fost. Memoria anuleazÄ timpul, nu existÄ nici trecut, nici viitor, totul este prezent, iar romanul agoniei devine romanul vieČ›ii.